duminică, 28 iulie 2013

Muza – XXV

MUZA

*** XXV ***



“M-aţi mâniat enorm, tot pângărindu-mi templul,
Fără să cugetaţi măcar o clipă la sângele vărsat!
 Nu mi-aţi adus ofrande, pe altar, nici nu v-aţi închinat!
Şi vreţi să fiţi iertaţi, iar eu să uit… evenimentul?!
Dar, iată, judecata mea, asupra voastră, se apasă,
Că după fapte şi rasplata, în legea dreaptă, se cuvine;
Voiam să pierd pe toţi, în adâncul mării, drept pedeapsă,
Dar m-a înduplecat mireasa – aşa că o sentinţă, îi va aparţine!”
Răcnise zeul, cu glas diform, gesticulând în aer cu tridentul
De parcă protesta că i s-a înlăturat dorinţa sa de răzbunare,
Iar vântul, se-nteţise când un dragon enorm ţipa spre cerul
Din care Moartea însăşi tresărea, tremurând, nerăbdătoare…





©Th3Mirr0r


sâmbătă, 13 iulie 2013

Muza – XXIV

MUZA

*** XXIV ***



Urmă o clipă de tăcere, când ea se duse către rege,
Cu glasu-i blând, să îi suprime asprimea judecăţii;
În jur, nici urmă de adiere, nici valuri să alerge –
Doar noi, nevinovaţii, suspinând, la iminenţa morţii;
Până şi animalele marine s-au întristat deodată,
Lăsându-se plutind, alene, amestecate-n spuma mării,
De parcă însuşi soarele, de printre nori, cu faţa sa, schimbată
Şi-ar fi diminuat lumina, căutând a geme, strângându-şi norii.
Iar eu, îngenuncheatul, priveam adânc, în sufletu-mi rănit,
Tot căutând un loc în care să-mi ascund pe-o vreme, fericire,
Gândind că poate mândrul rege al mării va fi de neclintit
Şi nici un strop de milă nu va curge, împărtăşind iubire…





©Th3Mirr0r


Muza – XXIII

MUZA

*** XXIII ***



Plecasem capul, smerit, cuprins de o tristeţe molcomă, cumplită,
De parcă fost-am vinovatul, acum învins de crunte remuşcări,
Îmi închegasem glasul, lăsându-l părăsit de lacrima enormă, chinuită,
Răsfrânsă la tot pasul, cu zgomot surd, întins de mii de întrebări.
Dar iată că regina mării, vedea ceva măreţ, în felul meu de-a fi,
Tot întinzându-şi mâna cu blândeţe, după mine, cel îngenuncheat,
Cu glasul mult prea dulce, căutând un mod isteţ, de a mă linişti
De-mi spuse într-o clipă: ‘’Eşti plin de politeţe, dragul meu băiat!’’…
N-am cutezat să îmi ridic nicicând privirea, mereu gândindu-mă la alţii,
La soarta ce o vor împărtăşi în judecată, zăcând apoi pe fundul mării,
N-am vrut să mă despart de cei cu care împărţisem pâinea, fiind ca fraţii –
Doream ca însăşi moartea să ne ia pe toţi, deodată, în clipa vie a capitulării.




©Th3Mirr0r


duminică, 7 iulie 2013

Muza – XXII

MUZA

*** XXII ***



Vădit afectaţi de cele întâmplate, fost-am majoritatea cuprinşi de o tristeţe –
Nu ne-am închipuit că suntem înşelaţi de cei pe care îi credeam umile feţe;
Ah, s-au îngrămădit prin colţuri, speriaţi, atunci când prins-am noi de veste!
Dar n-or să scape ei de-a regelui dreptate –  şi cine va putea să o conteste?!
Sirenele şi-au strâns delfinii, pe sub valuri, când cerul îşi schimbase nouri,
Balenele s-au scurs către adâncurile mării, căci vântul îşi sustrase neguri,
Luminile s-au stins ca lacrimile lunii, înecându-se în neanturile disperării,
Fulgerele s-au aprins precum în ceasurile furtunii, sub stigmatul acuzării.
Eram neliniştit, căci nu ştiam ce-o să ne-aştepte, în apropierea judecăţii:
“Avea dreptate zeul, ca mânios să ne îngroape pe toţi sub valurile mării,
Ori poate… grăbit, căci nu dorea să se milostivească de noi, nevinovaţii?”
 Tot cugetam, cerşind spre cerul nopţii o clemenţă la ghearele abandonării.


©Th3Mirr0r


vineri, 5 iulie 2013

Muza – XXI

MUZA

*** XXI ***



“Prin bolta nopţii străluceau luceferi şi umbre descântau prin colţuri de clădiri,
Amestecând un iz misterios, de-un verde – albastru, învălmăşindu-se în ceaţă,
De parcă dorind s-ascundă hoţii care… pe alocuri, pricinuiau mereu nenorociri;
Ei nu ştiau că e primejdios de a prăda din templul sacru, în prag de dimineaţă,
Aşa că au venit cu toţii, cu gând să strângă perle, giuvaiere, esenţe parfumate;
Dar nu s-au mulţumit, în lăcomia lor, tot căutând printre ofrande amestecate,
Hotărând degrabă să treacă tot, prin foc şi spadă – chiar şi vestalele neîntinate”
Astfel grăise perla nemuririi, sub vraja sa urzind imaginile pline de orori,
Apoi continuând cu locurile tainice de pe corabie unde adăposteau comori,
Cu lux de amănunte, descoperind de ce s-a abătut năpasta peste marinari –
Ieşise la lumină adevărul – căci printre cei prezenţi erau şi-acei tâlhari…




©Th3Mirr0r


joi, 4 iulie 2013

Muza – XX

MUZA

*** XX ***



Priveau cu toţii perla nemuririi, sclipind timidă, dintr-o cochilie, învăluită de năframe purpurii
Ce răzbăteu afară în suflul vântului, o dată cu straniile unde despletite din suprafaţa sa lucioasă;
Gângureau delfinii, sub umbra fericirii care îi agita, din spuma mării, aruncând stropi de bucurii
De parca însăşi ei, ştiau că dorinţa zeului de-a pierde marinarii, nu avea cum să se-mplinească.
Cu glas stăruitor, măreţul rege al mării i-a spus perlei să patrundă în trecut, ca să arate adevărul,
Căci îl descoperise în zilele trecute, mâhnindu-se privind spre locul unde i se aduceau ofrande,
Apoi surâzând biruitor, ştiind că oamenii ce au comis fărădelegea or să îi treacă în curând hotarul
Şi-atunci la rându-i, să le-arate… altă lege, peste legea lor străină, sub valul morţii să îi scalde…
Dar însăşi adevărul, are rostul său, ascuns de faţa lumii şi asuprit mereu de-o oarecare nedreptate,
Cu legi născute din pecetea întunecată care îl suprimă, mereu dezlănţuindu-şi forţa-n văzul lumii;
Perla avea să arate în curând faţeta nevăzută – căci nimeni nu avea la dispoziţie această abilitate
De-a recunoaşte cauza primordială de care se-nrădăcineaza toate, unindu-le sub semnul Lunii…



©Th3Mirr0r


marți, 2 iulie 2013

Muza – XIX

MUZA

*** XIX ***


Frumoasa  nereidă se apropiase de marinari, privindu-i rând pe rând, meticuloasă,
Cu gând să le distingă dincolo de teamă  regretul ce le-ar acorda într-o clipă amnistia;
Poate că tocmai le zărise durerea cum le inundă fiecare gând, fiindcă glăsui, mieroasă:
“ – Domnul meu, nu vrei să-ţi înfrânezi mânia şi să arăţi mai bine în ce constă vinovăţia?”
Vai, cum se luminase deodată, chipul lui de zeu, cu o simplă întrebare –  principiul raţiunii
Pe care îl sorbea din cupa aurită şi plină cu ambrozie pe care i-o împărtăşea soţia sa iubită!
Însăşi cetatea urii, i se fărâmase,  furia adormită precum Cerberul sub vraja lirei lunii,
Mândria sa de rege se topea în mâna mult dorită care îl atrăgea mereu în veşnica ispită;
Poseidon chemă  delfinii şi le dădu poruncă să-i aducă din împărăţia mării perla nemuririi,
Ştiind că magia ce o înconjoară va reflecta aidoma unui oracol, răspuns la orice întrebare;
Se aplecă, depuse un sărut asupra mâinii care răceala îi alungă, ducându-l  pe culmea fericii
Când îi atinge blând fruntea îngândurată, ca un miracol pe  care l-a aşteptat cu nerăbdare…


©Th3Mirr0r